Partea a5a
- Îmi închipui că ai o mulţime de întrebări, Eric.
Am încuviinţat.
-Da.
Da? Era greu să ştii ce să spui. Era greu să spui orice. În pofida fricii şi a golurilor de memorie, sentimentele care mă copleşeau erau cele de stânjeneală şi de neputinţă; stupiditatea mea şi a situaţiei în care mă aflam. Cum puteam să stau acolo şi să îi cer străinei ăsteia să mă ajute să recuperez întâmplările vieţii? Pungile de cumpărături se rupseseră şi toate lucrurile mele se rostogoleau pe pardoseală, iar eu alergam după ele, aplecându-mă, lovindu-mă şi împiedicându-mă. Iertaţi-mă. Îmi pare rău. Iertaţi-mă.Aţi putea să... Iertaţi-mă.
De când mă trezisem de pe podeaua dormitorului trecuseră o ora şi cinci minute.
-Da, spuse doctoriţa. Îmi dau seama că nu îţi e deloc uşor.Trebuie să fie îngrozitor de tulburător.Te descurci însă foarte bine şi ar fi indicat să încerci să te relaxezi, dacă poţi.
Şedeam într-o seră plină de verdeaţă, pe scaune mari, din nuiele, acoperite cu perne. Între noi se afla o măsuţă de cafea făcută din acelaşi material ca scaunele şi sticlă, iar sub una din plantele de filodendron de lângă uşă dormea un căţeluş cafeniu.
-Nu vrei un biscuit?
Chipul lătăreţ al doctoriţei se înclină spre farfuria cu biscuiţi digestivi cu ciocolată.
-Nu, am spus. Nu, mulţumesc.
Ea încuviinţă din cap, lua doi şi îi aşeză unul peste celalalt, partea cu ciocolată peste partea cu ciocolată, apoi îi înmuie în ceai, îndreptându-şi ochii serioşi spre mine ori de câte ori îi permitea această îndeletnicire.
-Îngrozitor, ştiu, zise ea.
Doctoriţa Randle era mai degrabă o furtună electrică sau o complexă reacţie moleculară decât o persoană.Era o femeie ca o explozie uriaşă, al cărei păr alb-castaniu, aranjat într-o coafura înfoiata, fâşâia frecându-se de bluza mare, foşnitoare, care, la rândul ei, scânteia atingându-se de fusta ecosez. Avea nişte ochi cenuşii care mocneau în sinea lor în spatele pleoapelor umflate. Făcea aerul să pară nociv, uşor radioactiv.Aproape că te aşteptai să-ţi pocnească urechile.
Cât a terminat ea de mestecat biscuiţii, eu mi-am ferit privirea.
Nu mă puteam hotărî să încep discuţia asta, iar ea părea aproape la fel de stânjenită de tăcere ca şi mine.
-Ei bine. Ar trebui să clarificăm mai întâi lucrurile iniţiale şi să vedem apoi unde putem ajunge.
Am încuviinţat.
-Bine, atunci.
A bătut zgomotos din palme.
-Eu cred că ai suferit o pierdere de memorie provocată de ceea ce noi numim stare disociativă.
Să trebuiască să întrebi aproape totul înseamnă adesea să nu poţi intreba nimic - să nu poţi pune nicio întrebare care, rostită înaintea tuturor celelalte, să nu pară un punct de plecare ridicol. Iar eu mă simţeam destul de ridicol. Şi rătăcit. Şi ruşinat. Aşa că am stat pur şi simplu acolo.
-Disociativă, am spus. Bine.
-Da.Asta înseamnă că nu e nimic în neregulă cu tine din punct de vedere fizic. Din punct de vedere fizic, nu există absolut niciun fel de îngrijorare.
Punănd astfel problema, desigur, sublinia de fapt altceva, singurul lucru pe care nu-l rostea.
-Vreţi să spuneţi că sunt nebun?
Randle ridică degetele arătătoare.
-Ai o leziune, asta ai.Oamenii suferă în fiecare zi mii de feluri de leziuni. S-a întâmplat doar ca leziunea pe care ai suferit-o tu să nu fie una ... de natură fizică.
A ocolit cuvântul "mentală". S-a strecut pe lângă el defapt.
-Bine, am zis.
-Vestea bună e că tu nu ai niciun fel de stare degenerativă sau boală care ar putea provoca traume cerebrale permanente.Eşti sănătos din punct de vedere fizic şi asta înseamnă că nu ai de ce să nu îţi revii complet.
-Aşadar e vorba de ceva temporar?
Timpul chinuitor, încremenit al lui "nu ştiu", în care trăiam de când deschisesem ochii de pe covor, păru să cedeze.Un val cald de uşurare mă lovi sub coaste.
-Aşa cred, zise doctoriţa şi îmi oferi un zâmbet reţinut, care făcu senzaţia mea de uşurare să bată în retragere.
-Dar?
-Probabil că aici e vorba despre o recuperare pe termen lung, mă tem.
-Cât de lung?
Ea ridică blând o mână, un gest care vroia să spună ...